Cine sunt?

19 20 de ani, studentă în anul I II la Limbi Străine, piteșteancă mutată în București. Andreea la mama acasă și printre rude, Volina pentru colegii din școala generală, Andreea pentru colegii din liceu, Andreea în grupă la facultate, Volina în ASLS. Sunt oarecum bipolară.

Îmi detestam numele când eram mică. Eram supărată că nu mă cheamă Ana, Cristina, Gabriela etc. ca pe celelalte fete, eram supărată că am ochi albaștri și nu căprui ca toată lumea, că am părul blond și nu castaniu sau brunet și lista poate continua. Chestia asta cu „vreau ce nu am” mi-a rămas și acum, doar că la o scară ceva mai, hm, serioasă. Am ajuns să îmi placă în prezent. Pentru că spune tot în mai puține litere (Andreea. Ok, care? Andreea Șerban. Care Andreea Șerban? Andreea Volina Șerban :D) Pentru că nu l-am mai întâlnit la altă fată. Pentru că are origine și rezonanță slavă (E ucrainean, da?) și eu iubesc tot ce ține de popoarele slave.

Aceasta este o rubrică în care trebuie să mă prezint. Pune-i pe oameni să vorbească despre ei și nu se vor mai opri. Deja am consumat un paragraf vorbind doar despre cel de-al doilea prenume al meu.

Ce-mi place? Primul lucru care îmi vine în cap sunt filmele bune, deși spre rușinea mea nu prea mă mai uit în prezent la prea multe filme. Am avut o perioadă în liceu în care vedeam 2-3 pe zi. Atunci am descoperit cinematografia scandinavă, spaniolă și franceză, pe Pedro Almodovar, Lars von Trier, Ingmar Bergman, Bernardo Bertolucci, Quentin Tarantino și Woody Allen. Atunci am început să văd arta din spatele filmelor. Atunci am început să urăsc blockbusterele și filmele făcute pentru a fi văzute mâncând floricele și trimițând sms-uri.

Am cântat vreo doi ani la chitară. M-am apucat pe clasa a 9-a. Mi-am cumpărat chitara din banii mei și am mers la cursuri gratuite la Palatul Copiilor. Cursurile fiind, cum am zis, gratuite, profesorul nu ne învăța cine știe ce, dar am cunoscut oameni grozavi de la care am mai furat meserie și a fost o perioadă frumoasă din viața mea. Îmi toceam buricele degetelor ore întregi acasă exersând, am mers și la niște pseudo-concursuri, am luat și niscai diplome. Pe scurt, eram foarte pasionată și așa s-a întâmplat. Până într-o zi  când un profesor de fizică mi-a zis să mă apuc de altceva, de balet, orice, că asta nu e de mine. Deși ziceam că nu mă interesează părerea lui, treptat, am cam început să mă las. Atunci mi-am dat seama că atunci când vrei ceva, nu trebuie să te lași descurajat de părerea unuia sau a altuia. Dar probabil nu am vrut destul.

Apoi a urmat perioada în care am descoperit ce mult îmi place cum sună sârbo-croata (o să o numesc așa, pentru că , deși în prezent limbile sunt socotite diferite, diferențele sunt mici și le cunosc) și vreo 2 ani am învățat-o singură. Cu Livemocha, vorbind cu nativi, citind presă, povești pentru copii. Oricum, într-un mod simplu și non-formal. După doi ani puteam să țin o conversație lejer, spre deosebire de franceză care mi s-a predat la școală de pe clasa I. Întâmplător sau nu, în vara lui 2011 am fost un fel de ghid pentru un grup de elevi sârbi veniți într-un schimb de experiență în Pitești, la care am ajuns prin intermediul tatei (unul din însoțitorii lor era client fidel la magazinul lui de haine), ceea ce mi-a adus legături cu primăriile ambelor orașe (Pitești și Kragujevac). Am fost interpret voluntar când al lor nu a putut veni în România, am fost invitată la un vernisaj, la un dineu cu oficialii, si la fiecare vizită a sârbilor cu diverse ocazii mai mici. La un moment dat mi se propusese să mă duc la facultate la ei, în Kragujevac. Dar am ales București și nu regret deloc.

Cum ziceam, acum sunt studentă în București, pe care l-am iubit astă toamnă și la urât cumplit în iarnă. Acum că a venit primăvara îmi place din nou. Am făcut destule în cele 5 luni de când sunt aici, despre ele mai încolo, pentru că, oricât mi-ar plăcea să vorbesc despre mine, mă plictisesc ușor și dacă aș continua acum nu ar ieși prea bine.

To be continued