Am trecut în rândul „lumii bune” și m-am mutat pe propriul domeniu. Acesta este ultimul „articol” pe care îl scriu aici. De acum înainte mă găsiți AICI (click).
Toate articolele de aici mai pot fi găsite și acolo. Tot ce voi scrie de acum înainte va fi în engleză.
Dacă încă vă place ceea ce scriu, urmăriți-mă acolo! :)
Am primit această leapșă simpatică de la Gabriela, căreia vreau să îi mulțumesc tare mult căci prin această cale m-a făcut să răscolesc serios prin articolele pe care le-am scris până acum (nenea WordPress spune că sunt vreo 57 în total, de un an și puțin de când am început blogul, ceea ce nu e rău deloc în condițiile în care nu mă gândeam că o să mai continui după primele câteva articole).
La fel ca ea, am ales un articol „serios”, scris în unele dintre puținele mele momente sentimentale aici pe blog („răsfoind” articolele nu am putut să nu observ că tonul lor e de cele mai multe ori revoltat, ironic, ofuscat sau amuzat, mai rar altfel). Fără alte prezentări, articolul care îmi este cel mai drag din toate ce le-am scris se numește Inventar de sfârșit de vară și îl găsiți aici. Am ales acest articol și nu altul pentru că înglobează perfect cel mai plin an al vieții mele până în prezent, primul an de facultate, anul când am plecat de acasă, anul în care m-am (mai) maturizat și am învățat mai multe ca niciodată. Anul la finalul căruia puteam să spun că sunt mândră de ce am realizat, an care a culminat cu cea mai frumoasă vară (până în prezent), vară care mi-a modelat percepțiile despre lume și viață în general și m-a ajutat să descopăr care sunt valorile pe care le apreciez. Anul în care am plecat la drum hotărâtă să fac ceva și să nu îmi irosesc tinerețea degeaba și sunt mulțumită cu tot ce s-a petrecut, chiar dacă nu e mereu totul numai lapte și miere, dar ceea ce contează e sentimentul care rămâne la final.
Dau această leapșă mai departe către Bety, care e întotdeauna prima persoană care îmi vine în minte când pomenesc cuvântul sentimental. Spor la lepșuit, prințesă!
Deși în teorie, în secolul XXI, cuvântul „feminism” are o oarecare tentă old-school și amintește mai degrabă de realitățile secolului trecut, în practică lucrurile stau invers. Mă întristează să văd cum și în ziua de azi se face o diferență uriașă între sexe în contexte unde nu își are rostul, cum singurul argument pentru o greșeală făcută de o reprezentantă a sexului feminin se rezumă de cele mai multe ori la „Femeile ăstea!”, cum niște stereotipuri formate cu secole în urmă sunt mai vii ca niciodată, mai mult sau mai puțin conștient. Sigur, în ceea ce privește viața profesională multe lucruri s-au schimbat: meserii, care înainte erau destinate exclusiv bărbaților, în ziua de astăzi sunt practicate de din ce în ce mai multe femei, în din ce în ce mai multe țări există legi care interzic diferențele de salariu pe baza criteriului masculin/feminin, dar problema nu stă aici. Problema stă în mentalitatea colectivă și în lucrurile mărunte din viața de zi cu zi.
Femeia ideală e văzută ca o ființă făcută să placă privirii, docilă, fără păreri prea puternice și dornică să lase mereu de la ea. Nu e proastă, dar are cunoștințe limitate și în domeniile în care mai mult ca sigur ar avea ceva de spus, e mai bine să tacă și să se lase fascinată de păreri mult mai puțin avizate. E o ființă care nu se remarcă prin nimic și care poate fi înlocuită oricând cu alte milioane ca ea, fără a i se simți ulterior lipsa în vreun fel. Singurele performanțe pe care bărbații le cer de la ea sunt de ordin fizic. De aceea femeia ideală știe totul despre combinații de alimente dăunătoare pentru siluetă, exerciții pentru fesieri și mușchii abdominali și produse cosmetice făcute să îi păstreze aspectul tânăr cât mai mult. Femeia ideală știe să râdă cât mai convingător la orice glumă răsuflată venită din partea sexului opus și afișează mereu o mină veselă, căci nimănui nu îi place compania unei persoane triste, chiar dacă cu toții avem și zile mai proaste și cu atât mai mult a unei persoane „fără simțul umorului” și „scorțoase”. Femeia ideală nu are nevoie de afecțiune și în niciun caz nu trebuie să o ceară în mod vădit, dar trebuie să fie gata să o ofere în orice clipă a vieții, altfel riscă să fie înlocuită. Femeia ideală trebuie să privească totul cu superficialitate. Dacă devine analitică și ia la bani mărunți tot ce îi atrage atenția, riscă să strice multe. Femeia ideală poate avea o carieră de succes (nu mai de succes ca a bărbatului de lângă ea, totuși), dar parcă tot mai bine îi șade în bucătărie. Multora le e greu să conceapă femeia ideală ca pe o ființă care are un loc de muncă foarte bun și mai ajunge și „la cratiță”, de plăcere/pentru relaxare. E ori una, ori alta. Femeia ideală intră în panică după vârsta de 35 de ani căci cel mai important atu, înfățișarea plăcută, începe să dispară puțin câte puțin. Femeia ideală se dă peste cap să găsească soluții care să facă anii să stea în loc. Femeia ideală ajunge într-un final o „babă lăsată pe toate părțile” în timp ce bărbatul de lângă ea emană, la aceeași vârstă, maturitate și înțelepciune. Femeia ideală nu poate realiza nimic pe cont propriu. Mereu e un bărbat puternic în spatele ei care o sprijină cumva. Femeia ideală e sclava întregii familii după ce nu mai poate fi considerată „un obiect plăcut privirii”. Femeia ideală trebuie să compenseze cu ceva, așa că se dedică trup și suflet mulțumirii soțului și copiilor. Femeia ideală e mediocră. Și tocmai asta o face ideală.
M-am săturat să văd cum toate problemele lumii se datorează ciclului menstrual și cum orice poveste de succes a unei femei e privită mai întâi cu reticență, decât cu admirație instantă. M-am săturat de stereotipuri și de oameni cu ochelari de cal. De ce bărbații se lasă intimidați de femei mai bune ca ei în anumite aspecte în loc să învețe ceva de la ele? Totul e complementar. Nu există ființă capabilă de orice, fie bărbat sau femeie. Și dacă diferențele acestea ar fi puse pe seama educației, experienței și vieții noastre de zi cu zi, ca oameni, și nu ca reprezentanți ai unui sex sau altul, am trăi probabil într-o lume ideală. Dar cui îi trebuie lume ideală când e mult mai simplu să ai o femeie ideală? 
Sursa
Acest articol e mai mult sau mai puțin un pamflet și reflectă frustrările creierului meu zbuciumat, dat prin mașina de tocat (rimă involuntară) ori de câte ori trebuie să gândească în germană.
Toată lumea spune că germana e o limbă grea și până acum ceva vreme nu puteam să înțeleg de ce. Șapte cazuri nu are ca mai orice limbă slavă, are numai patru și terminațiile se suprapun de multe ori (slavă cerului!). Folosește alfabetul latin, nici măcar chirilic, ca să nu mai vorbim de scriere cu pictograme ca în multe limbi asiatice. Verbele nu au nimic care să corespundă perfectului din engleză sau aspectului verbelor slave (cât să fie nevoie să înveți câte două verbe pentru fiecare verb din limba maternă – dacă nu e și ea, la rândul ei, o limbă slavă). Pronunția, cu excepția a 2-3 sunete, e simplă încă de la prima încercare. Cu toate acestea, de unde tot tam-tamul în jurul imposibilității învățarii limbii germane, care l-a făcut și pe stimabilul Mark Twain să scrie cât de greu i-a venit până și lui (vezi aici). Vorbesc desigur, despre stăpânirea la nivel avansat. Nu vreau să deviez prea mult de la subiect, dar oricine poate învăța ușor orice limbă la un nivel A1-A2. Buba vine după, când se trece la chestii din ce în ce mai complexe și subiecte de discuție la care poate te-ai bâlbâi și în limba maternă.
Sigur, neavizații sunt speriați de cuvintele lungi, și, carevasăzică, aici e problema. Nimic mai greșit. Cuvintele foarte lungi pe care mulți le creează singuri (asta e o particularitate mișto a germanei, îți dă mână liberă să îți faci propriile combinații de cuvinte) ca să dea exemplu până unde se poate merge, nu vor apărea, probabil niciodată, în nicio conversație. Cuvintele lungi aparțin limbajului de specialitate și reflectă pasiunea germană pentru puricarea la sânge a oricărui detaliu și descrierea oricărei realități cât mai amănunțit. Și cuvintele lungi sunt de fapt puse cap la cap din cuvinte simple, care știi ce înseamnă și care împreună creează un nou cuvânt, de specialitate de multe ori, pentru care într-o limbă ca română se folosește ceva pompos și de origine latină ca să sune cât mai științific și puțin accesibil.
Alții sunt speriați de articole. Aici sunt pe jumătate de acord. Multe articole germane sunt diferite de cele din română și prin ele se vede cât de mult traduci din propria limbă maternă în timp ce vorbești. Articolele se stăpânesc cu timpul (cu muuult, foarte muuuult), deci e nevoie doar de răbdare și atenție când vine vorba de ele. În schimb, cu tradusul am ajuns unde voiam de la început să ajung. O să mă refer de acum înainte strict la comparații cu limba română (deși se aplică și la multe altele): modul german de a forma propoziții, de a ordona cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze, de a lega cuvintele între ele este mașina de tocat care mi-a făcut creierul pastă de mici. Să ajungi în punctul în care gândești în timp ce vorbești în germană, și nu traduci din română/engleză este actul suprem de biruință. Până la ajungerea la acest stadiu avansat de cunoaștere e nevoie de rezistență la stres, frustrare și multă nepăsare vizavi de făcutul de râs. A se lăsa acasă perfecționismul, orgoliul, teama de a face greșeli, luatul propriei persoane în serios și alte animale sălbatice. Trebuie să te scalzi un pic în cazanul cu prostie. E ca un fel de botez.
Așadar, ceea ce face limba germană o limbă grea e gânditul ca în limba germană. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă așa ceva:
„Azi eu voi pe piața de la marginea orașului, în care de mulți ani, după ce bani strâns am, ca un bun apartament să cumpăr, locuiesc, merge. Dacă eu nu azi dus m-aș fi, aș fi eu probabil viitorul duminică, când vremea mai frumos fi va, mers. Lucrurile, care cumpărate a fi trebuie, nu sunt deloc multe, însă eu am de timp nevoie, ca să o alegere bună atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ fac. Astăzi o strălucitoare soare este pe cer dar vremea este nu prea cald. Din păcate pot eu niciun fustă a purta. Eu voi totuși un rochie și un cămașă pe deasupra lua. Mă gândesc, dacă eu cu mașinul sau cu bicicletul într-acolo conduce voi. Aceasta este o decizie greu de întâlnit. Eu voi în caz de eventual ploaie și un roz cu verzi buline umbrelă cuminelua. Ai vrea și tu poate, cuminesăvii?”
Sigur că acest deosebit de expresiv paragraf sună a ceva scris de cineva în cea mai stricată română, dar am aplicat efectiv regulile după care funcționează germana, de la așezarea cuvintelor în propoziție, la genuri diferite pentru substantive, prepoziții diferite și expresii care se construiesc diferit. Părerea mea e că de asta e germana grea. Cuvintelelungisuntojoacădecopiiîncomparațiecuasta.
Desigur, există o cale mai simplă de a învăța:
De ceva vreme voiam să scriu așa un articol, dar am considerat că e bine să treacă mai mult timp ca să iasă cât mai coerent și eventual util pentru cei care ajung pe blogul meu căutând „cum să înveți o limbă străină” (e cea mai întâlnită căutare a celor care mi-au găsit blogul prin Google). Dacă până acum credeam că nu poți să stăpânești bine o limbă străină dacă nu trăiești o perioadă în țara în care se vorbește, acum, deși încă sunt de aceeași părere, simt nevoia să mai adaug și că simplul trai în țara respectivă nu e de ajuns.
De ce zic asta? Pentru că învățatul unei limbi străine în țara de origine e un pas uriaș în afara propriei zone de confort, pe care dacă nu îl faci, ai fi putut la fel de bine să rămâi acasă și să te apuci de altceva. Sună dur dar e purul adevăr. De două luni și jumătate de când am venit în Austria am făcut tot ce am putut doar să pot să comunic în germană, lucru care îmi lipsește cu desăvârșire în țară și am ajuns în fel de fel de situații în care nu m-aș fi imaginat în urmă cu un an. În fiecare zi m-am trezit cu gândul conștient că sunt aici cu un scop și nu am lăsat să treacă nicio zi fără să am un contact, oricât de mic, cu limba germană. Pe de altă parte, am cunoscut foarte mulți oameni, care, deși se află aici de 2, 3, 4, sau chiar mai mulți ani, au mari probleme de comunicare și simplul fapt să înțelegi ce vor să zică e o adevărată provocare. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Trebuie să spun de la bun început că nu cred în oameni „cu talent pentru limbi străine”. Orice om poate învăța o limbă, că altfel nu ar avea mulți dintre noi niciun mijloc de comunicare. Diferența o face gradul de atenție, timpul pe care îl dedici acestei activități și o bună capacitate de organizare logică a informației. Revenind la motivul pentru care mulți nu stăpânesc limba (nici la un nivel conversațional, nu mai vorbesc de subtilități stilistice), deși se află în străinătate de multă vreme. Este ceea ce îmi place să numesc „fenomenul insulelor”: crearea unei insule, sau enclave a propriei țări în țara țintă. Cum se manifestă? Pot exemplifica fenomenul acesta pe studenți căci sunt categoria cu care am luat cel mai mult contact: vin la studii într-o țară străină împreună cu prieteni din țară, locuiesc împreună, la facultate și acasă cunosc alți oameni de aceeași naționalitate, își fac un grup închis în care își petrec cea mai mare parte a timpului și din dor acut de țară se înconjoară de tot ce ține de cultura natală: își cumpără mâncare din propriile magazine cu marfă importată, ascultă muzică doar în propria limbă, urmăresc filme dublate în limba maternă și așa mai departe. Nu judec pe nimeni fiindcă îi e dor de acasă, în niciun caz. Dar când atitudinea lor reflectă o oarecare aversiune față de tot ce înseamnă cultura noii țări, mi-e greu să înțeleg de ce au mai venit aici. Și astfel se explică de ce unii imigranți, stabiliți în străinătate de ani de zile, folosesc limba țării respective strict în scopuri funcționale.
Așadar, odată ce ai ajuns în străinătate, nu o să știi limba după câteva zile ca o consecință directă a mutatului. E nevoie de efort constant și conștient. Ce face totuși statul în străinătate spre deosebire de mediul de acasă? Te motivează constant și îți oferă resurse variate, de la dialogul cu bătrâna din fața ta la coadă la supermarket până la rezolvat probleme administrative. Deci, ce e de făcut?
1. Nicio zi fără vorbit. De absolut orice fel, orice acțiune care presupune rostirea unor cuvinte, oricât de puține, în limba respectivă. Rostind cuvintele și storcându-ți creierii să le produci și combini singur e cel mai bun exercițiu. Așa ți-ai învățat și limba maternă, că doar nu te punea mama să scrii cuvintele pe care le auzeai la 2 ani, nu? Sigur că nu o să se ofere ocazia unor dialoguri mai aprofundate în fiecare zi, dar orice fel de vorbit e bun. Șanse sunt destule și unele dintre ele chiar banale, cum ar fi să îl întrebi pe bătrânul din stația de autobuz cât e ceasul.
2. Caută să ai cât mai mult contact cu vorbitori nativi. Personal, mi-e cel mai greu să mă exprim în fața unor vorbitori nativi căci mă gândesc că orice greșeală și abatere a mea va produce o indignare colosală. Bineînțeles, în 99% dintre situații nu e deloc așa. Contactul cu nativii e important căci ei sunt în măsură să te corecteze când greșești și nu cineva care a învățat limba ca și tine și nu are un „radar” pentru greșeli așa de ascuțit ca un nativ, de la care poți să înveți să te exprimi natural, și nu forțat și artificial așa cum se învață la școală din manuale. De la nativi am învățat cum multe expresii pe care le știu de la școală sună fie foarte amuzant și nepotrivit, fie învechit. Nimeni altcineva nu ar putea sesiza astfel de subtilități. Important e să găsești persoane cu răbdare (în general, sunt persoane care au trecut la rândul lor printr-un astfel de proces de învățare a unei limbi străine și știu cum e). Problema e că mulți care nu știu ce înseamnă te-ar putea descuraja din start, dar perseverența e cheia.
3. Ascultă. ascultă, ascultă. Dintre toate formele de învățare pasivă, ascultatul e cea mai productivă, după părerea mea. Simplul ascultat, fără chinul de a încerca să reții cât mai mult. Ascultă ce vrei și ascultă ce îți face plăcere. Ascultă oamenii vorbind pe stradă. Ascultă conversațiile din tramvai, chiar dacă nu e politicos, dar tu ai un scop nobil. Încearcă să prinzi ritmul și melodia limbii. Pentru mine contează foarte mult cum sună o limbă și sunt mai tentată să ascult ce zice un om dacă are o pronunție frumoasă. Mie una nu îmi place să îmi dau seama după primele 2 cuvinte din ce țară e omul.
4. Citește presa locală. Nu numai că mai înveți și câte un cuvânt pompos din limba scrisă, dar te și pui la curent cu ce se mai întâmplă în jur. În orice țară europeană presupun că se distribuie ziare gratuite, deci nu e un efort deloc mare să iei unul din când în când. La început nu o să înțelegi mare lucru căci limba scrisă e evident mai grea și complexă decât cea vorbită, dar cu timpul te familiarizezi inconștient cu anumite structuri, încât vei fi uitat de lucrurile ce îți puneau probleme la început.
5. Fii atent în jur. Chiar dacă ai căști în urechi, fii atent la ce se întâmplă pe stradă. Citește ce scrie pe panouri, anunțuri, indicatoare. Pe moment nu e nimic interesant, dar cu timpul ajungi să știi pe de rost anumite expresii folosite în tipul acesta de comunicare hm urbană. Nu prinde niciodată rău.
Cam aceștia ar fi cei 5 pași esențiali în opinia mea. Urmați constant, în fiecare zi, nu au cum să nu ducă la rezultate. Evident, nu te aștepta să vezi rezultate prea repede, după o săptămână sau două. Învățatul unei limbi străine e un proces îndelungat și timpul e cel care spune cuvântul decisiv. Mai e nevoie de răbdare și de motivație, care cred eu e la tot pasul într-un astfel de context. Mult succes!
Volina Șerban 