Despre feminism și alți demoni

Deși în teorie, în secolul XXI, cuvântul „feminism” are o oarecare tentă old-school și amintește mai degrabă de realitățile secolului trecut, în practică lucrurile stau invers. Mă întristează să văd cum și în ziua de azi se face o diferență uriașă între sexe în contexte unde nu își are rostul, cum singurul argument pentru o greșeală făcută de o reprezentantă a sexului feminin se rezumă de cele mai multe ori la „Femeile ăstea!”, cum niște stereotipuri formate cu secole în urmă sunt mai vii ca niciodată, mai mult sau mai puțin conștient. Sigur, în ceea ce privește viața profesională multe lucruri s-au schimbat: meserii, care înainte erau destinate exclusiv bărbaților, în ziua de astăzi sunt practicate de din ce în ce mai multe femei, în din ce în ce mai multe țări există legi care interzic diferențele de salariu pe baza criteriului masculin/feminin, dar problema nu stă aici. Problema stă în mentalitatea colectivă și în lucrurile mărunte din viața de zi cu zi.

Femeia ideală e văzută ca o ființă făcută să placă privirii, docilă, fără păreri prea puternice și dornică să lase mereu de la ea. Nu e proastă, dar are cunoștințe limitate și în domeniile în care mai mult ca sigur ar avea ceva de spus, e mai bine să tacă și să se lase fascinată de păreri mult mai puțin avizate. E o ființă care nu se remarcă prin nimic și care poate fi înlocuită oricând cu alte milioane ca ea, fără a i se simți ulterior lipsa în vreun fel. Singurele performanțe pe care bărbații le cer de la ea sunt de ordin fizic. De aceea femeia ideală știe totul despre combinații de alimente dăunătoare pentru siluetă, exerciții pentru fesieri și mușchii abdominali și produse cosmetice făcute să îi păstreze aspectul tânăr cât mai mult. Femeia ideală știe să râdă cât mai convingător la orice glumă răsuflată venită din partea sexului opus și afișează mereu o mină veselă, căci nimănui nu îi place compania unei persoane triste, chiar dacă cu toții avem și zile mai proaste și cu atât mai mult a unei persoane „fără simțul umorului” și „scorțoase”. Femeia ideală nu are nevoie de afecțiune și în niciun caz nu trebuie să o ceară în mod vădit, dar trebuie să fie gata să o ofere în orice clipă a vieții, altfel riscă să fie înlocuită. Femeia ideală trebuie să privească totul cu superficialitate. Dacă devine analitică și ia la bani mărunți tot ce îi atrage atenția, riscă să strice multe. Femeia ideală poate avea o carieră de succes (nu mai de succes ca a bărbatului de lângă ea, totuși), dar parcă tot mai bine îi șade în bucătărie. Multora le e greu să conceapă femeia ideală ca pe o ființă care are un loc de muncă foarte bun și mai ajunge și „la cratiță”, de plăcere/pentru relaxare. E ori una, ori alta. Femeia ideală intră în panică după vârsta de 35 de ani căci cel mai important atu, înfățișarea plăcută, începe să dispară puțin câte puțin. Femeia ideală se dă peste cap să găsească soluții care să facă anii să stea în loc. Femeia ideală ajunge într-un final o „babă lăsată pe toate părțile” în timp ce bărbatul de lângă ea emană, la aceeași vârstă, maturitate și înțelepciune. Femeia ideală nu poate realiza nimic pe cont propriu. Mereu e un bărbat puternic în spatele ei care o sprijină cumva. Femeia ideală e sclava întregii familii după ce nu mai poate fi considerată „un obiect plăcut privirii”. Femeia ideală trebuie să compenseze cu ceva, așa că se dedică trup și suflet mulțumirii soțului și copiilor. Femeia ideală e mediocră. Și tocmai asta o face ideală.

M-am săturat să văd cum toate problemele lumii se datorează ciclului menstrual și cum orice poveste de succes a unei femei e privită mai întâi cu reticență, decât cu admirație instantă. M-am săturat de stereotipuri și de oameni cu ochelari de cal. De ce bărbații se lasă intimidați de femei mai bune ca ei în anumite aspecte în loc să învețe ceva de la ele? Totul e complementar. Nu există ființă capabilă de orice, fie bărbat sau femeie. Și dacă diferențele acestea ar fi puse pe seama educației, experienței și vieții noastre de zi cu zi, ca oameni, și nu ca reprezentanți ai unui sex sau altul, am trăi probabil într-o lume ideală. Dar cui îi trebuie lume ideală când e mult mai simplu să ai o femeie ideală?     Sursa

Where are you from?

Sincer și cu mâna pe inimă spun că e întrebarea care a ajuns să mă enerveze cel mai tare. Peste tot auzi de multiculturalitate, acceptarea celorlalte națiuni, doborârea prejudecăților și alte câte și mai câte. Vrăjeală. Prejudecățile vor exista atâta timp cât vor exista și oamenii. În orice conversație „internațională”, aceasta este a doua întrebare care urmează după ce îți spui numele. Ba chiar, unii se prezintă direct așa „X, din țara Y”. La început este lucrul care te definește cel mai mult, este ștampila care ți se pune și locul pe care ești plasat pe o ierarhie a națiilor în mintea interlocutorului. Am trecut prin acest „botez” de nenumărate ori și concluziile la care am ajuns s-au aplicat în 95% dintre situații.

Da, auzi acasă la televizor, citești în ziare sau asculți la radio cum că românii sunt văzuți prost în străinătate. O iei de bună, ești conștient, dar până nu experimentezi pe propria piele nu ai niciodată cum să știi cu adevărat cum e. Să lămuresc de la început: nu îmi e deloc rușine că sunt româncă, cum nu sunt nici mândră de acest lucru. Sunt ca Elveția – neutră. Niciodată nu am avut sentimentul că aparțin neapărat de o anumită nație și îi afișez caracteristicile, ci doar că s-a întâmplat să mă nasc într-un anumit loc de pe glob. Discuția asta am avut-o și cu alți români din străinătate și e cam aceeași poveste peste tot. Dacă la întrebarea din titlu răspunzi cu Olanda/Suedia/Danemarca/Marea Britanie/Italia/Spania/Luxemburg/Belgia/Cehia/Polonia/o țară exotică etc., interlocutorul se va arăta brusc foarte interesat de țara ta de origine, îți va povesti cum a petrecut el nu știu ce concediu acolo, cum s-a chinuit 5 ani să îți învețe limba și a abandonat că era prea greu, sau orice altă poveste prin care își manifestă bucuria că vii din ACEA țară, despre care el are anumite informații și uite așa se naște o întreagă conversație. Oricine s-ar simți flatat într-un astfel de moment.

Reacțiile care urmează după rostirea cuvântului-cheie „România” sunt următoarele:

1. „Ok”, cea mai întâlnită, însoțită bineînțeles de cel mai fals zâmbet posibil care dă de multe ori într-o strâmbătură sau, și mai rău, o expresie confuză și ușor dezgustată, urmată adesea de…nimic. Adică ori se schimbă subiectul, ori se trece la următoarea persoană cu o moștenire culturală mai interesantă, sau cel puțin, mai cunoscută.

2. Afișarea falsului interes, din lipsă de altă întrebare mai bună: „What city? Oh,the capital, Budapest, yeah.” sau „Bucharest? Where is that? Is it near the capital?”. Aici eu îmi iau fața descrisă la numărul 1.

3. „Oh, cool.” zisă în cel mai incredibilo-uimitor fals mod posibil. E ca love din filmele americane, unde oamenii i se adresează cu love până și femeii de serviciu.

Da, mă simt prost când vorbesc de lucrurile de care credeam că mulți au auzit, gen Transilvania, Dracula și alte stereotipii și mă simt de parcă aș vorbi despre fizică cuantică unor studenți de la Litere. Da, mă simt din ce în ce mai prost pe zi ce trece când văd fundamentul din spatele acestei prejudecăți despre țara-mi de origine: de fiecare dată când un grup zgomotos de oameni care nu aparțin neapărat nației noastre, dar pe care îi găzduim, cu lanțuri de aur la gât, care scuipă coji de semințe și mănâncă shaorma se urcă în tramvai, sper mereu să nu deschidă gura în română. E imposibil. Cerșetori sunt puțini pe stradă aici, dar când mi se cere ceva direct, mi se cere în română. Dacă sunt înjurată că nu am vrut să cumpăr nu știu ce ziar pentru nu știu ce scop caritabil, evident ca e în română. Și e păcat și mă oftic, sunt mulți oameni valoroși veniți aici care merită să ne reprezinte nația, dar nu știe nimeni de ei pentru că nu o strigă în gura mare ca turiștii români care urlă după nevastă și copii ca și cum ar avea o portavoce încorporată pe corzile vocale, pe principiul „sunt în străinătate, nu mă înțelege nimeni aici”. Și asta nu e doar în Austria. Se întâmplă și în Franța, Spania, Italia, Germania și alte câte și mai câte țări europene.

Acum, în ciuda prejudecăților, am reușit întotdeauna să trec peste ele și să ajung acolo unde aș fi putut să fiu de la început. Dar acest lucru se face prin muncă, în timp, prin fapte, prin care le demostrezi oamenilor că prejudecățile pe care ți le-au agățat de mânecă nu sunt adevărate. Desigur, mai găsești și câte un entuziast rătăcit, care știe pe unde vine România, unde e capitala și care chiar a fost și pe acolo, care are rude, cunoștințe, prieteni, dar acesta este un caz izolat care se întâmplă din an în Paște. Bineînțeles că te bucuri. Orice e mai bun decât „Ok”-ul pe care cred că am ajuns să îl urăsc mai mult decât întrebarea în sine.

Acest articol l-am scris la cald și reflectă părerea mea proprie și personală. Nu încerc să demonstrez nimic, ci doar să mă exprim.

Defăimarea vieneză

Întotdeauna se zice (și asta e valabil pentru orice) că trebuie să vezi și cum e „jos” ca să poți să apreciezi cu adevărat ce e „sus”. Mă explic imediat. Ca să prețuiești la adevărata valoare condusul unui BMW X5, trebuie să fi început mai întâi pe o Dacie Berlină. Ca să valorifici cu adevărat un loc de muncă unde stai la căldurică și ești bine plătit, trebuie să fi lucrat înainte în condiții jalnice pe bani puțini. Prin aceste exemple vreau să ajung de fapt la starea pe care o am eu de aproape trei săptămâni de când sunt la Viena: totul mi se pare absolut perfect pentru că nu sunt de aici, ci dintr-o țară aflată la mulți ani distanță în trecut. Nu îmi place să vorbesc urât de propria țară și să mă vait de toate lipsurile pe care le avem, ci sunt efectiv ofticată că totul ține de oameni. Nu contează peisajele, resursele naturale, suprafața țării sau mai știu eu ce. Oamenii fac totul, sunt cartea de vizită a unei țări, restul sunt doar anexe și detalii. Îmi displace că nația din care mă trag nu valorifică munca și seriozitatea asumării responsabilităților la fel ca aici, lucruri care din punctul meu de vedere reprezintă baza unui sistem care să meargă ca pe roate. Dar intervin și factori istorici și nu vreau să intru prea în detalii, căci nu pe acest lucru vreau să mă concentrez acum.

Observ pe zi ce trece că vienezii nu apreciază ceea ce au. Și prin vienezi mă refer strict la populația autohtonă și nu la imigranți (care reprezintă mai mult de jumătate din populația orașului, mulți naturalizați aici, dar provenind din părinți aparținând altor naționalități, așa-numitele persoane „mit Migrationshintergrund”). Cei din urmă sunt probabil fericiți cu viața pe care o au în Viena. Ei bine, populația nativă are un talent deosebit de a se plânge de orice detaliu, pentru mine absolut nesemnificativ. Oamenii de vârstă medie și vârstnicii se plâng de transportul în comun (care e absoult excelent, ireproșabil și inegalabil și care mă uimește plăcut în fiecare zi). A întârziat tramvaiul 1 minut față de ora afișată? Dezastru. Au așteptat la casa de marcat din supermarket mai mult de 1 minut? Crimă și pedeapsă. Că tot am adus vorba, casierițele de aici sunt niște oameni cu talente nemaivăzute. În viața mea nu am văzut pe cineva care să se miște mai repede, atât de repede încât să te pună în situații penibile de genul un munte de cutii, conserve și pungi adunate pe tejghea în fața ta, tu chinuindu-te să le pui în coș fără să le spargi în timp ce ea îți spune cu cel mai convingător zâmbet posibil cât ai de plătit, îți scoate și bonul, trece la următorul client și tu te simți prost că ți-ai depășit cele 2,34 de secunde la care ai dreptul ca să îți iei cumpărăturile de acolo, să scoți banii, să iei bonul și să primești restul.

Tinerii austrieci pe care i-am cunoscut (și nu sunt tocmai puțini, de aceea mi-am permis o generalizare) cred următoarele lucruri: sistemul de învățământ e învechit, limba e probabil una dintre cele mai urâte de pe pământ, motiv pentru care mai toți vorbesc engleză aproape perfect (nu am întâlnit student austriac care se nu se descurce incredibil de bine în limba lui Shakespeare, căci rar întâlnești pe cineva care să nu fi fost în State/Marea Britanie la studii sau să lucreze pe timp de vară), orașul e drăguț, dar altele precum Paris, Londra sau Madrid au mai multe de oferit, De ce îi aud mai mult, de aia rămân mai uimită. Mie mi se pare că totul funcționează așa cum trebuie și ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să mă leg de orice detaliu, care în comparație cu ce am mai văzut deja e ca și cum nu ar exista deloc. Când îi aud, parcă îmi doresc să îi înghesui pe toți într-un avion cu destinața București, ajunși acolo să îi cazez în cămin la Fundeni și să îi trimit apoi la studii la UniBuc. O săptămână, nu mai mult, ar dura experimentul. Am senzația că la final ar fi cum sunt cucoanele de la Schimb de Mame: „Acum că am văzut cum e și în alte gospodării, îmi apreciez soțul și copiii mai mult ca niciodată”. Degeaba le povestesc eu că ar trebui să se considere norocoși. Până nu experimentează pe propria piele nu or să știe niciodată.

Privind din perspectiva ideii de la început, noi suntem cei norocoși. Când nu te naști direct „sus” sunt șanse mai mari să fii mai muncitor și să îți dorești să îți depășești condiția. Când le ai deja pe toate, stai confortabil tot restul vieții, pe care nu o condimentezi niciodată cu sarea și piperul idealurilor spre care țintești și pe care te străduiești să le atingi. Asta numesc eu plictiseală.

Sursa

Un an

Ei, dragii moșului, a sosit acel moment magic pe care îl așteptam încă din ianuarie și anume ziua de 11 martie când blogul meu împlinește fix un an de la primul articol scris. Pe vremea aceea nu știam exact de ce mi-am făcut cont pe WordPress sau dacă voi continua să scriu constant. Țin minte doar că am scris primul articol (despre nimic, introducere) de probă, l-am lăsat să prindă rădăcini aici  și după mai multă vreme am publicat câteva vorbe despre Noaptea Culturală Neerlandeză, articol distribuit și pe Facebook sub formă de experiment. M-a surprins tare plăcut să văd câtă lume a citit și, mai important, câți au apreciat pozitiv ce am făcut, încât am decis să continui. În traducere directă: cum stăteam eu așa în fața calculatorului după ce am publicat articolul, văd cum Facebook mă anunța din 10 în 10 secunde că am mai primit un Like, tot așa până s-a strâns o sumă considerabilă, ego-ul meu s-a simțit gâdilat, m-am simțit atât de fericită încât am mers la fetele din camera vecină (eram la cămin) să împărtășesc marea mea realizare.

Pe parcurs mi-am dat seama că blogul e o cale super mișto să îți pui ordine în gânduri, să exprimi și să împărtășești niște lucruri care în mod obișnuit ar rămâne doar în cotloanele ascunse ale minții. Studenția mi-a accentuat mai mult ca niciodată tendința de reflectare, analizare și avut câte o părere despre aproape orice se întâmplă în jurul meu. Mi-a plăcut ideea de a avea adunate, la un loc, toate aceste gânduri și întâmplări din anumite momente ale vieții mele, pe care să le recitesc în viitor și să pot să zic fie „Ce vremuri…”, „Nu pot să cred că am scris așa ceva!”, „Oau, eu am scris asta?”, „Unde e butonul <Delete>?!” etc.

Nu a fost prima mea încercare de a avea un blog. Am avut un blog în engleză la un moment dat în clasa a 11-a, pe care îl țineam doar pentru mine și scriam  despre absolut orice lucru pe care îl făceam ca să îmi îmbunătățesc vocabularul. A fost poate cel mai fain și productiv lucru pe care l-am făcut ca să învăț o limbă străină și nici acum nu îmi vine a crede câtă răbdare am putut să am (l-am ținut vreo jumătate de an, scriind constant). Blogul actual e același exercițiu de limbă, doar că pentru propria-mi limbă maternă. Întocmai. Ajungi să auzi ca student la Limbi Străine orice altă limbă, mai puțin româna, cea din urmă ajungând la o calitate îndoielnică în cele din urmă. Și nu că am ști prea multe limbi străine. Luăm ce știm deja din ele și înlocuim cuvinte din română. Ce iese e un terci, care nu e un capăt de lume într-o discuție informală, dar când ajungi să te exprimi așa și în contexte mai elevate să zicem, nu sună tocmai frumos și spune multe lucruri despre tine și educația ta.

În încheiere, vreau să le mulțumesc tuturor celor care mă urmăresc și celor care și-au exprimat de-a lungul timpului părerea despre articolele pe care le-am scris. Ce rămâne la final este unul dintre cele mai plăcute sentimente.

Sursa

Sentimentalisme în miez de noapte

O italiancă înțeleaptă mi-a spus cândva că unul dintre cele mai frumoase lucruri în viață este să îți creezi amintiri. Ele sunt cele care la final te fac să fii mulțumit cu propria existență.

Eu mă simt împlinită de fiecare dată când îmi amintesc de ceva plăcut și de-a dreptul fericită atunci când atâtea amintiri frumoase se strâng într-un timp atât de scurt, așa cum s-a întâmplat în ultimele săptămâni. Mi-am dorit ca timpul pe care îl mai am de petrecut în țară să fie unul memorabil și am reușit. Ceea ce e trist e că am așteptat un final pentru a-mi trăi viața la intensitatea la care mă face să tresar. Și că m-am complăcut în monotonie deși e lucrul pe care îl urăsc cel mai tare.

Am mai descoperit și că deciziile cele mai bune sunt cele făcute fără să stau prea mult pe gânduri și să iau în calcul toate posibilitățile până îmi ies din minți și abandonez. Cu cât gândesc mai mult și răstălmăcesc anumite gesturi, cuvinte, persoane, fapte, cu atât îmi fac mie însămi mai mult rău.

În jurul meu sunt atâtea ființe minunate și aș fi ingrată să le numesc pentru că nu aș vrea să uit pe nimeni. Ultimele săptămâni mi-au reinstaurat încrederea în umanitate și am descoperit oameni pe care am ajuns să îi ador prin simplul fapt că nu mi-a mai fost frică să mă apropii de ei. Cu ei am toate amintirile care acum mă fac să fiu mai mulțumită ca niciodată cu viața mea. Mi-am dat seama acum mai multă vreme că oamenii sunt cei care mă fac cea mai fericită și  totodată cea mai tristă, alternativ și câteodată simultan. Dacă am zis vreodată că nu îmi pasă de oameni, din orice punct de vedere, atunci am mințit.

Da, fericirea ți-o faci singur prin modul în care te raportezi la tot ce ai în jur. Nu vreau să mai aștept sfârșituri ca să fiu fericită. Nu e nevoie de o ocazie specială. Acesta e un articol plin de clișee și cât se poate de dezorganizat, dar l-am scris cu toată sinceritatatea și spontaneitatea omului care trăiește toate ce e mai sus chiar în secunda asta. Nu m-am gândit mult dacă să îl public sau nu, doar am apăsat butonul albastru.